După ce am alergat pentru a prinde autobuzul, mă urc într-un final şi mă aşez pe scaun să îmi trag sufletul.

Mă uit pe geam la luminiţele şi decoraţiunile care sunt aprinse pe străzile oraşului. Ce frumoase sunt! Peste puţin timp vine Crăciunul.

Îmi întorc privirea către omul de pe scaunul din faţa mea. E un bărbat la vreo 50 de ani ce privește pierdut şi trist pe geam. Are faţa obosită şi trecută de anii grei, cearcăne şi ochii obosiţi. Lângă el, pe scaun, are o sacoşă cu două pâini albe, neambalate, cumpărate de la brutărie.

L-am privit continuu preţ de 5 staţii cum se uita pierdut.

Mă gândesc, oare el aşteaptă Crăciunul pentru a-l sărbători aşa cum se cuvine, cu familia şi prietenii, bucurându-se de cadourile primite şi de sentimentul de a oferi cadouri? Sau aşteaptă Crăciunul ca pe oricare altă zi de concediu, o zi în care să îşi tragă sufletul şi să îşi odihnească oasele, înainte de a-şi relua munca de zi cu zi, la jobul care îi aşterne atâtea cearcăne la ochi şi îi colorează părul din negru în alb?