Este o zi frumoasă de iarnă.

Mă urc în autobuzul 26, ce mă duce spre Florești, în Cluj.

Merge atât de greu autobuzul ăsta. Dar, e bine, am timp să admir orașul de pe geam și să privesc oamenii.

Mă așez pe un scaun fix lângă geam, alaături de colegul meu Radu. El scoate o carte și citește în timp ce eu mă uit pierdută pe geam.

Aud deodată vocea unui băiețel pe scaunul de alături.

Băiețelul venea de la grădiniță, împreună cu mama sa. Entuziasmat că a ieșit de la grădiniță și s-a întâlnit cu mama lui, tot se zbânțuie pe scaun încercând parcă să îi atragă atenția mamei.

În zbânțuiala lui, băiatul își amintește că a descoperit un joc nou și încearcă cu greu să îl explice mamei.

Regulile sunt destul de grele pentru băiatul de grădiniță și totuși încearcă să i le explice mamei.

După ce a terminat explicarea jocului, băiatul o întreabă obsesiv pe mama sa:

”- Ai înțeles, tu, mami? A?”

Mama lui, blondă, cu părul scurt și creț, așezat parcă după coafura lui Marilyn Monroe, abia ieșise de la muncă. Avea tenul puțin îmbătrânit de la orele de muncă și ochii obosiți. Nu auzise explicația jocului de la băiatul ei. Ochii obosiți îi erau ațintiți în telefon, jucându-se Candy Crush. Cu oboseală în glas și distrasă de la tot ce era în jurul ei îi răspunde copilului: ”Mda, Mda…”

Mă uit cu tristețe la băiatul ce se zbânțuia. Acum, s-a liniștit, iar colțul buzelor lui coboară, auzind răspunsul mamei.

Acum liniștit, băiatul se uită și el pe geam, la fel de pierdut ca și mine.

Suntem înconjurați și bombarbați de atât de multe informații, încât cu greu mai reușim să le filtrăm. Avem atât de multe lucruri ce ne distrag de la persoana noastră și din viața oamenilor dragi, lucruri ce ne închid într-o lume virtuală și ușor uităm esența vieții.

Tu ești prezent în viața oamenilor dragi? Ești distras de la tine, din viața oamenilor dragi?

Cu drag,