Mi-a fost dor să ascult povestea unei clădiri vechi. O clădire pe care cărămizile se țin parcă cu dinții unele de alte și pe care stau povești ascunde.

Mi-a fost dor să aud povești vechi desprinse din basme. Așa că, nu am ezitat și am fost să vizitez o clădire veche cu speranța că îi voi afla poveste peste care s-a pus praful straturi, straturi.

Cu temele făcute, am plecat spre Sibiu. De acolo mai aveam doar 10 minute cu mașina până la locul în care avea să aflu o poveste cu totul și cu totul nouă pentru mine. Aveam să descopăr o clădire veche în care timpul s-a oprit să bea un pahar cu apă.

Cetatea Slimnic, căci despre ea este vorba. O cetate cu totul și cu totul specială. Țanțoșă se înalță în spatele unei clădiri abandonate.

Peisajul e idilic. Totul verde de jur împrejur și miros de salcâm. Intru pe poarta ce se mai sprijină doar în speranțe și îmi las ochii să zburde de fericire.

• Salut! Măreață cetate!
• Bună să-ți fie inima draga mea copilă. Ce vânt te aduce în ograda mea?

Fericită peste poate, că am posibilitatea să o descopăr și să o descos de toate poveștile și istoria ei, îi spun că am venit să o cunosc mai îndeaproape.

• Ce să-ți zic copilă? Stau aici pe colina Burgbasch, ce domină partea de sud a localității, Slimnic. Localitate căreia îi port și eu cu mândrie, numele.
• Am fost construită să apăr drumul Sibiu – Mediaș, însă…

Mă așez pe iarba verde, proaspăt atinsă de câteva picături de ploaie și privesc frumusețea acestor ziduri clădite cu atâta măiestrie de meșterii vremi și îmi imaginez cum era pe vremea aceea.

Nu am foarte mult timp de imaginat, pentru că, un mic cățel dornic de joacă mă trage de papuci.

Clădirea oprită din poveste începe a râde de micuța ființă, scuturându-se de toate păsările ce se așezaseră pe ziduri.

• Uite vezi, copilă! Minunăția asta mică și oamenii ce vin să mă viziteze îmi fac ziua mai bună și îmi hrănesc speranța că vor îndrăgi aspectul meu, povestea și poate o vor spune mai departe.
• Și totuși când ai fost clădită? De unde începe istoria ta?
• Mi se spune Cetatea țărănească din Slimnic și exist încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, când pe latura nordică a fost construită o capelă gotică, acolo unde este funia aceea.

Am văzut funia, nu aveam cum să o ratez. Oare m-a văzut când am vrut să trag de ea?

• Acolo acum este un clopot imens și tare prețios. E practic vocea mea interioară. Ei bine, în același secol s-au mai întâmplat multe. În curtea mea au început să se ridice o construcție cu 3 nave, probabil o biserică, care din păcare nu a fost terminată niciodată din cauza asediilor din 1529. Păcat, nu? Acum nu aș mai fi fost singură să-ți spun povestea.

Mi-e dragă cetatea asta. Și poate nu greșesc a spune, că probabil este preferata mea din întreaga Românie. De când am pătruns pe iarba proaspătă din curtea cetății, am simțit o energie plăcută. O energie caldă și relaxantă ce m-a introdus în farmecul vremurilor vechi. 

Potolesc cățelul ce aleargă de jur împrejurul meu, facem liniște și ascult în continuare cetatea, cum povestește cu atâta drag despre viața ei.

• Ei bine, prin secolul al XV-lea m-am bucurat nespus când am fost extinsă și am cuprins astfel tot platoul dealului. Deasupra capelei de îți povesteam au fost construite turnul clopotniță și o încăpere pentru preot. Și cum timpul a zburat ca vântul în prima jumătate a secolului al XVI-lea  am fost extinsă iar și adaptată evoluției armelor de foc. În fața turnului sudic a fost construită o mică incintă așa cum i se plăcea a spune ,,curtea fântânilor“.

• Era frumos pe vremea aceea. Erau mulți oameni importanți ce îmi călcau pragul. Eram tânără, puternică, de neclintit. Acum…. Multe pietre mă părăsesc cu speranța că vor avea o viață mai bună în altă parte.

O înțeleg, însă, scopul ei a fost atins și nu mai este nevoie să apere drumul. Oamenii s-au bucurat de frumusețea ei și sper că se vor mai bucura mulți ani de acum încolo. Sper ca oamenii să îi ducă povestea din om în om și să o poarte în suflet și în amintiri.

• Păi și ce s-a întâmplat de ai ajuns așa, în stadiul în care ești acum?
• În secolul XVI și XVIII au avut loc niște distrugeri. Nu vreau să povestesc despre asta. Am fost cucerită pe rând de trupele lui Sigizmund Bathori și ale lui Ali Pasa, iar în 1707 am fost distrusă de trupele comandantului Lorenz Pekri.

Cetatea se întristează și în jurul ei se adun câțiva nori mai gri, parcă pregătiți să facă atmosfera mai tristă.

• Dar să știi copilă, că prin 1717 au fost câteva lucrări de reconstrucție de care m-am bucurat foarte mult și de la care speram să capăt o nouă utilitate. Însă ce să vezi, în 1719 am fost abandonată din cauza blestematei de ciume.
  A fost greu și trist, să văd cum oamenii se îmbolnăveau și speranțele mele zburau precum semințele de păpădie în înaltul văzduhului.
  Apoi, părăsită și neîngrijită, suferind după vremurile de demult, am devenit o ruină. Buruienile au crescut din ce în ce mai mari, iar ploaia și frigul îmi stricau zidurile.
  Pietrele cădeau și odată cu ele se stingea și povestea mea. În secolul XIX-lea, oamenii locului, nu au sărit să mă ajute să clădesc iar zidurile, ci au furat cărămizi să  își construiască ei case.
• Of, îmi pare rău că oamenii ți-au făcut rău și ți-au furat cărămizile. Dar uite, privește partea frumoasă. Acum am posibilitatea să te vizitez cu prietenii și să mă bucur de tot ce ai mai frumos de oferit.
  Unde mai pui, că ești foarte îngrijită și dichisită.
• Da, acum e mai bine. Sunt și locuită. Noaptea nu sunt singură, am aici o familie care stă cu mine și are grijă de fiecare colțișor al grădinilor. Le sunt recunoscătoare că ei îmi duc și istoria mai departe.

Admir florile colorate puse în ghivece de lut, iarba proaspăt aranjată, curățenie și niște jucării pe post de ornamente. Unde mai pui că între zidurile cetății descopăr și un iepuraș ce își savura pe îndelete prânzul.

Am impresia totuși că povestea s-a sfârșit. Pentru că, cetatea obosită și răscolită de amintiri cade într-o tăcere lungă.

Nu o mai deranjez. Mă plimb liniștită să descopăr alte minunății, plătesc biletul de intrare de doar 3 lei și zâmbesc împlinită.

A fost o zi magică!

O poveste pe care am aflat-o și am dus-o și eu mai departe prin acest articol. Sper să-ți placă dragă cititorule. Iar dacă ai drum în zonă, sau vrei să faci o excursie, îți recomand acest loc de basm. Alocă-ți câteva minute să te conectezi cu energia locului și lasă imaginația să zburde.

P.S – Vezi și celalalt articol din această serie: Între vechi și nou 1 – Dialog cu o fabrică.

Cu drag,
Adelena