Între vechi și nou 4 – Cetatea Trascăului

Spread the love

Spune-mi când te-ai conectat ultima dată cu natura? Când ai alergat pe un câmp verde, proaspăt udat de ploaia rece de toamnă și ai inspirat adânc aerul umed amestecat cu fumul caselor din depărtare?

Mie mi-a fost dor de o asemenea întâlnire. Chiar dacă îmi place vara, toamna o iubesc mai mult.

Poate pentru că sunt născută într-o zi de toamnă, sau pentru că natura e colorată în vișiniu, galben, ruginiu și verde închis?

Zilele trecute mi-am serbat ziua. Iar de ziua mea, după ce petrec cu cei dragi, a doua sau a treia zi fug în natură.

Vreau să mă conectez la ea și să îi mulțumesc.

Asta am făcut și zilele trecute. Am fugit în natură, într-un loc drag mie pe care l-am mai vizitat de câteva ori. Doar că de data asta era diferit, sau poate eu eram diferită.

Mai matură, mai veselă și mai deschisă?

Am pășit cu entuziasm către Cetatea Trascăului. Mai fusesem aici acum un an, însă vremea nu era pregătită să mă lase să o descopăr și se acoperise toată într-o ceață densă.

Nu am renunțat și am mers iar. Chiar dacă plouase, iarba proaspătă și alunecoasă a dat din ea toată energia și mi-a bucurat retina.

Corpul nu a putut sta nici el locului, așa că am fugit entuziasmată spre cetate. Mă simțeam ca un copil mic, bucuros să își revadă mama și să îi povestească tot ce i se întâmplase cât a lipsit.

Natura îmi absoarbe  fricile, neliniștea, orice gând greu și mă lasă goală. Mai goală decât dacă nu aș avea nimic pe mine. Această emoție se confruntă furibund cu sentimentul de curiozitate pe care îl am legat de Cetate.

Așa că alerg, alerg spre Cetate. Alerg râzând și sperând ca Cetatea să mă lase să îi descopăr povestea.

Mă apropii de zidurile ei. E o cetate impunătoare. Au mai rămas câțiva pereți, însă îmi pot construi în minte imaginea.

  • Ce frumoasă ești! Acum că nu mai ești învelită în ceață (exclam din tot sufletul cu ochii strălucitori și un zâmbet larg admirativ)!
  • Oh, mulțumesc (răspunde rușinată, strângând din pietrele ce i-au mai rămas în ziduri, cât să mă protejeze de vântul tăios)!
  • Ce mă bucur că pot să te văd acum în toată frumusețea ta și că poate îmi vei spune povestea ta. Ultima dată când te-am vizitat erai acoperită de ceață și dormeai adânc, într-o liniște tulburătoare.
  • Da, știu, îmi amintesc. Mă bucur că te-ai întors. Știi, pe mine mă vizitează destul de mulți oameni și asta nu poate decât să mă bucure, deși simt cum pe zi ce trece câte-o piatră din zidurile mele, obosită, mă părăsește. Se desprinde și se rostogolește violent, vrând parcă să se odihnească în tihnă și să prindă mai apoi o altă folosință. Sunt bătrână și m-ar ajuta puțin ajutor să întineresc.

Gândește-te doar că am fost construită în jurul anilor 1296 de vice-voievodul Toroczkai din Trascău, cu scopul de a fi locuită și de a oferi refugiu oamenilor ce aveau nevoie de mine. 

zidurile din cetatea trascăului

Însă nu am fost dintotdeauna așa. Am fost construită pe etape.

  • Da? Cum adică nu ai arătat așa mereu? Întreb speriată să nu cumva să scape vreo etapă din viața ei de povestit.
  • Păi prima dată a fost construit donjonul din partea de nord, cel pe care încă îl mai vezi aproape intact. E foarte frumos înăuntru, dacă vrei să îl vizitezi. El are mereu companie câteva plante pe care le protejează de frig. Turnul avea 5 niveluri, separate cu grinzi de lemn și avea rol de apărare. Dacă ridici privirea în sus, ai să mai vezi câteva urme ale fostelor grinzi de lemn. 

După donjon, mai târziu, ca să îi țină companie primului turn, a mai fost construit un al doilea, cu același scop. Și cum comunicarea dintre ele era destul de dificilă fiind așa de distanțate, a mai fost construit până la finalul secolului XIV un zid fortificat, înalt de 7 metri.

turnul din cetatea trascăului

Nu zic nimic, de frică să nu o deranjez sau să își piardă ideile. Felul în care povestea ei circulă printre zidurile rămase în picioare, împletindu-se într-un dans tomnatic, îmi creează o stare de liniște și de tristețe.

Însă, nu zic nimic, mă așez pe o bucată de zid, și îmi las picioarele suspendate.

  • În a doua etapă, de construcție, deja totul prindea mai mult contur. M-am dezvoltat, așa că a fost construită la mijlocul secolului XV o nouă parte, numită „noua clădire” sau palatul. Ce e drept, era maiestuoasă, cu camere și ferestre mari, un hol pentru cavaleri, pridvor și o curte interioară mică. Dar tu l-ai vizitat deja. 

După ce îmi povestește de a doua etapă a construcției, vântul se întețește, prevestind parcă un moment sumbru. Cetatea acum pare mai închisă la culoare, soarele se ascunde în nori și picură ușor.

Însă nu atât de tare, încât să o părăsesc. 

interiorul din cetatea trascăului
  • Ce s-a întâmplat? De ce te-ai întristat?
  • Mi-am amintit că, după ce trecusem prin toate etapele de construcție și mă simțeam în sfârșit completă, am fost confiscată.
  • Cum adică? Cine te-a confiscat? Și unde era stăpânul tău (întreb intrigată)?
  • Prin 1467, o parte din mine a fost confiscată de regele Matei Corvin, pentru că familia mea, familia Thoroczkay, era implicată în rebeliunea împotriva regelui. Așa că, aproximativ 50 de ani, jumătate din mine și o parte din domeniile familiei mele au avut mai mulți proprietari. Doar pe câțiva mi-i amintesc: Nicolae Csupor, Janos Kis, Peter Derzsi, Ioan Pognac. Ei au fost câțiva dintre voievozii Transilvaniei care au deținut domeniile familiei mele, Thoroczkay.
  • Dar în 1511 ceva magnific s-a întâmplat! Familia mea m-a recuperat. Ferenc Thoroczkay, fiul proprietarului meu Laszlo Thoroczkay, a reușit să mă recupereze, odată cu celelalte domenii pierdute. A urmat apoi o nouă rundă de construcții.
  • În a treia etapă de construcții, am fost unită cu palatul. Nu a fost o schimbare majoră, însă a fost cea mai mare bucurie pentru mine. Astea au fost și ultimele clipe în care m-am simțit frumoasă și în centrul atenției.

După toate construcțiile astea realizate de-a lungul anilor și după numeroși proprietari pe care i-am avut, m-am bucurat totuși că familia care m-a construit de la început nu m-a uitat, și că fusesem luată înapoi.

Însă, știam că va veni și timpul în care voi fi abandonată.

priveliste din cetatea trascăului

Știu că urmează să îmi spună ceva ce o va întrista și mai mult, însă încerc să o încurajez. 

  • Nu ești abandonată! Uite, sunt numeroși oameni ce vin să te viziteze, iar vacile din depărtări îți cântă în fiecare zi melodii de dor, din tălăngile lor. Nu ești singură!
  • Ba da. După ce am fost revendicată, lupte nu prea au mai fost și scopul meu s-a pierdut. Familia s-a mutat în satul Colțești, în case noi, și eu am fost lăsată aici pe munte.
  • Păi și cum ți-au picat așa de tare zidurile?
  • După ce familia mea s-a mutat în sat, în timpul răscoalei de independență condusă de Francis Rákóczi II în 1704, trupele habsburgice m-au bombardat, iar familia mea nobiliară nu a mai fost interesată să mă ajute să mă reclădesc. Așa că, în secolul XVII am fost uitată de tot. Am fost abandonată. Doar prin 1892 am mai fost vizitată, iar pe latura de sud a vechiului donjon, lângă intrare, cineva a așezat o placă memorială ce atesta nașterea și moartea mea.
  • Dar nu ai murit (exclam revoltată)!
  • Nu am murit, însă nu mai am nici măcar un scop. Nu mai am pe cine să apăr și nici cine să locuiască aici.
  • Eu cred că acum e o nouă etapă din viața ta, iar zidurile îți mai stau în picioare tocmai de asta. Pentru a spune povestea ta remarcabilă. Ai trecut prin atâtea și totuși ai stat în picioare. Ești vizitată zilnic de oameni ce se minunează de frumusețea ta și se plimbă liberi pe zidurile încă puternice.
    În 2010 ai fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, ești principala atracție turistică din Colțești, plus că de pe zidurile tale se vede cea mai frumoasă panoramă asupra satului, a Pietrei Secuiului și a Văii Trascăului.
priveliste din cetatea trascăului
  • Eu mă bucur că te-am descoperit și sper să te ții bine, să nu te lași pradă timpului.
  • M-aș bucura să te mai revăd și să spun povestea ta tuturor.
  • Promit că o să te mai vizitez.
cetatea trascăului

Acum e bucuroasă. Soarele iese din nori și simt că am dat puțină energie pozitivă și recunoștință acestei cetăți. Îmbrățișez unul dintre ziduri și o las să îmi simtă palmele calde pe pietrele ei reci.

Dacă ai timp și treci prin Colțești – Alba, te rog să o vizitezi și să lași în urma ta un gând de recunoștință.

Iar apoi, poți fugi să iei masa și să îi citești povestea la Conacul Secuiesc.

Tu ai fost aici? Ai vizitat cetatea?

Leave a Reply