Un fel de recenzii

Carte – Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Spread the love

Am primit de multe ori întrebarea: – ”Care e cartea ta preferată sau autorul tău preferat?”

Și răspunsul meu, mereu, era, depinde. Depinde de genul de cărții, de stare, de anotimp, de scriitor.

Pe partea de marketing, e clar, se știe, se și vede pe blog. E Seth Godin! Însă, pe partea de beletristică a fost o perioadă Paulo Coelho, însă acum ceva ani mă îndrăgostisem de o carte – O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal. Știu, sună ciudat să spui că ție îți place cartea cu titlul ”O singurătate prea zgomotoasă” și mai ales că o introduci și pe primul loc în preferatele tale, însă, nu e chiar așa de tristă – vă promit. Am scris despre ea, aici.

Povestesc mai mereu despre cartea asta și încerc să îmi conving prieteni să o citească, însă, până să reușesc asta, am zis că ar fi timpul să mai citesc o cartea a autorului ceh Bohumil Hrabal. 

După ce intenția a fost lansată, a și apărut cartea. Am citit – Lecții de dans pentru vârstnici și avansați.

Lectii de dans pentru varstnici si avansati

O carte foarte ciudată, atât după nume cât și după stilul în care este scrisă. Am citit primele 10 pagini din carte și mi-am dat seama că nu am înțeles nimic. 

Să ne înțelegem, cartea reprezintă o desfășurare neobișnuită de text. Rar găsești un punct pus la capătul unei propoziții. E o carte fără dialog, fără personaje sau evenimente directe. 

După primele 10 pagini, m-am oprit și am citit ce scria pe coperta cărții. M-am gândit că trebuie să fie ceva special la cartea asta, poate trebuie citită diferit, privită dintr-un alt unghi. M-am gândit că poate toate evenimentele ce se desfășurau în carte se uneau într-o poveste spre final. Dar nu e așa.

Însă cum spune însuși scriitorul, în carte –  „o carte bună nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene şi să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva“. 

Cam așa eram și eu, tare neliniștită. Am început să caut pe internet despre această carte și am dat de câteva poze cu Bohumil.

Un bătrânel atât de simpatic, cu o față atât de blândă de mai că îți înseninează ziua. Așa că, uitându-mă la poza cu el, am presupus că, această carte ar fi fost scrisă la bătrânețe. 

Pentru că, felul în care povestește seamănă cu poveștile bunicilor. Știi? Când începe bunicul o poveste despre cineva sau ceva anume și uită unde a rămas, începe altă poveste, apoi își reamintește de prima și o continuă? Ei bine, în stilul ăsta e scrisă cartea. 

Și cu imaginea asta în minte, înainte să citesc, mi-l imaginam pe Bohumil, bătrân fiind povestindu-mi rândurile ce se întindeau pe paginile cărții.

Mie mi-a umplut inima de bucurie, căldură dar am și râs la multe povestioare.

Vă las și pe voi să descoperiți cartea, dar nu înainte de a vă lăsa câteva fragmente amuzante.

”Cum vin astăzi pe la dumneavoastră, domnișoarelor, așa mergeam pe vremuri pe la biserică, să le admir pe fetele frumoase de acolo, ei, nu chiar la biserică, nu-s prea bisericos, dar la o prăvălioară de lângă biserică, unde un oarecare Altman vindea tot felul de lucruri de ocazie: mașini de cusut uzate, gramofoane americane cu două manivele, extinctoare Minimax, dar, în afară de asta, acest Altmanse mai ocupa cu plasarea de fete pentru cârciumile și restaurantele din tot județul; fetele dormeau la el, într-una din cămăruțele din spate…..”

”Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei.”

”….iar printre pantofari eram considerat un inginer al piciorului uman, pantofii mei aveau întotdeauna cusătura albă, ceruită, cuiele nu zgâriau niciodată pielea, foloseam pap Elbert și tragacantă amestecată cu copite de elefant măcinate, dar lumea e plină de idioți și bețivi, să încerce ei să demonstreze că pot călări un cal stând în picioare, precum răposatul Masaryk la șaptezeci de ani, ca să numai vorbesc de călugării tibetani care construiesc o stație de electrificare pentru a ilumina mănăstirea în care îl păstrează pe Buddha cel viu, micuțul copilaș Buddha…”

”..s-a repezit câinele doctorului de i-a smuls cârnatul cu tot cu o bucată de buză, așa că doctorul a fost nevoit să-i cumpere un alt cârnat și să-i coasă buza, fiindcă femeia a venit să-l caute plângând, pe atunci bărbații erau galanți cu femeile, cum mi-a spus odată un profesor: n-am fost în stare să prețuim Austro-Ungaria, n-am știut să-i apreciem bordelurile, la noi bărbații erau prea plini de energie și din cauza asta erau mereu nervoși…” 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *